Absolut nimic.
Și totuși, ceva se mișca neliniștitor la marginea amintirii, ca o melodie auzită prin perete.
Am tastat: „Ce este Laurel House?”
Grace a răspuns: „Speram să știi.”
M-am așezat la masa din bucătărie.
Supa s-a răcit în fața mea.
Mi-am căutat emailul.
Casa Laurel.
Nimic.
Am căutat mesajele vechi ale lui Lucas pe telefon.
Nimic.
Am căutat în spațiul nostru de stocare partajat în cloud.
Timp de câteva minute, au apărut doar documente fără legătură: formulare de asigurare, itinerarii de călătorie, chitanțe pentru reparații la domiciliu.
Apoi a apărut un rezultat.
Un fișier imagine. Fără titlu, cu excepția unei date de acum opt ani, cu trei ani înainte să-l întâlnesc pe Lucas.
L-am deschis.
Era o fotografie scanată a unei clădiri.
O casă mare și albă, cu obloane verzi și o verandă înconjurătoare, retrasă de un drum mărginit de garduri vii de laur. Imaginea părea veche, ușor decolorată. Pe verso, cineva scrisese cu cerneală albastră:
Casa Laurel, mai 1998.
Am mărit fotografia.
Pe verandă stăteau patru oameni.
Un cuplu de vârstă mijlocie pe care nu l-am recunoscut.
Un adolescent cu părul blond nisipos.
Și o fetiță într-o rochie galbenă.
M-am aplecat mai aproape.
Băiatul era tânăr, dar inconfundabil.
Lucas.
Mi s-au înghețat degetele.
De ce am avut această fotografie?
De ce nu pomenise Lucas niciodată de Casa Laurel?
I-am trimis imaginea lui Grace.
Răspunsul ei a venit un minut mai târziu.
„Anne, fata în rochie galbenă este Melanie.”
Pentru o clipă, bucătăria a dispărut.
Toate sunetele s-au stins.
M-am uitat din nou la fotografie.
Comments