„Și eu am trimis niște documente. Le-ai semnat.”
Inima mi-a bătut o dată, tare.
„Ce documente?”
„Doar autorizații. Nimic grav. Contabilul are copii.”
Avertismentul lui Miriam mi-a răsunat în minte.
„Mi le poți trimite?”
Un râs slab. „Chiar acum? Călătoresc.”
„Când poți.”
“Desigur.”
Încă o pauză.
„S-a întâmplat ceva?” or „S-a întâmplat ceva?”
M-am uitat la reflexia mea în fereastră. Față palidă. Ochi întunecați. O femeie care învăța, în timp real, cum să nu se dezvăluie.
„Nu”, am spus. „Sunt doar obosit.”
Vocea i s-a încălzit din nou. „Dormi în noaptea asta. Vorbim mâine.”
“Bine.”
“Te iubesc.”
Am forțat cuvintele să iasă afară.
“Și eu te iubesc.”
Când s-a terminat apelul, nu am plâns.
În schimb, am deschis aplicația de notițe și am notat tot ce spusese.
Apoi mi l-am trimis prin e-mail.
Apoi către Miriam.
Până la ora șapte, banca a confirmat că transferul în așteptare fusese plasat sub verificare.
La șapte și jumătate, Grace a trimis din nou un mesaj.
„Melanie a dispărut.”
Stăteam în bucătărie cu un bol de supă pe care îl încălzisem la microunde, dar nu îl mâncasem.
„Ce vrei să spui prin dispărut?”, am tastat.
„A plecat din apartament în după-amiaza asta. Telefon închis. Mașina plecată. Vecina ei spune că avea o valiză.”
Prima mea reacție nu a fost de compasiune.
Nu sunt mândru de asta.
Prima mea reacție a fost suspiciune.
„Poate s-a dus să se întâlnească cu Lucas”, am scris.
„Nu. A plecat înainte să aterizeze avionul lui.”
„Nu știi asta.”
„Mi-a trimis un mesaj la 2:11.”
Grace a trimis o captură de ecran.
Melanie: „Ai avut dreptate. Am găsit ceva. Trebuie să mă gândesc.”
Grace: „Unde ești?”
Melanie: „Nu-l suna pe Lucas.”
Grace: „Mel, ce ai găsit?”
Melanie: „Întreabă-o pe Anne despre Casa Laurel.”
M-am uitat fix la ultimele cuvinte.
Casa Laurel.
Numele nu însemna nimic.
Comments