Am plâns în brațele soțului meu la aeroport, în timp ce acesta se îmbarca într-un avion, așa cum pretindea el, pentru o misiune de doi ani la Zurich.

Fotografia nu era a lui Lucas.

Acesta a fost primul lucru pe care l-am înregistrat în minte și, pentru o secundă ciudată, am simțit o ușurare.

Apoi m-am uitat mai atent la hb.

Era o poză cu casa noastră.

Ușa noastră de la intrare.

Veranda noastră.

Făcută de peste drum, ușor înclinată, ca și cum oricine ar fi făcut-o ar fi stat într-o mașină parcată sub arțarul de lângă cutia poștală a doamnei Bellamy.

Mi s-a tăiat respirația.

Fotografia ne arăta pe mine și pe Lucas ieșind împreună de acasă în dimineața aceea, fiecare dintre noi îmbrăcat pentru aeroport. Lucas zâmbea. Eu priveam în jos, prefăcându-mă că caut ceva în poșetă. Era destul de obișnuit, aproape plictisitor.

Doar că cineva ne urmărea.

Am mărit imaginea cu degete tremurânde.

În reflexia ferestrei sufrageriei, abia vizibilă în spatele coloanei verandei, se vedea o siluetă care stătea lângă poarta laterală.

O femeie.

Haină închisă la culoare. Ochelari de soare. O mână așezată pe burta ei rotunjită.

Melanie Harper.

M-am holbat până când mi-au ars ochii.

Telefonul meu a vibrat din nou.