“Ești obosit?”
„Puțin. În mare parte, îmi este dor de tine.”
M-am uitat la jumătatea goală a dulapului.
“Şi eu.”
S-a făcut o pauză.
„Suni ciudat.” or „Pari ciudat.”
„Am plâns.” or „Am plâns.”
Partea aceea era adevărată.
„O, Anne.” Vocea lui s-a înmuiat. „Te rog, nu-ți face asta.”
Fă-ți asta ție însuți.
Nu mă întrista.
Nu-mi simți dor.
Fă-ți asta ție însuți.
Formularea a aterizat cu o usturime mică, dar precisă.
„Voi fi bine”, am spus.
“Sunteţi sigur?”
“Da.”
„Ai mâncat?”
“Nu.”
„Trebuie. Promite-mi.”
Aproape că am râs.
Încă se juca de-a soțul. Încă punea mici dovezi de grijă, cum ar fi monede, într-un borcan.
“Iţi promit.”
„Bun. De asemenea, voiam să spun că s-ar putea să fie un transfer substanțial din contul comun. Are legătură cu mutarea de la Zurich.”
Mi s-au deschis ochii.
“Există?”
„Da, niște chestii legate de locuințe și impozite. Sunt chestii complicate, internaționale. Nu am vrut să te împovărez.”
Calmul lui m-a speriat mai mult decât ar fi speriat panica.
„Cât de mare?”
„Nu sunt sigur încă. Poate câteva sute de mii, dar e temporar. Rambursabil.”
M-am dus la fereastră și am privit strada liniștită.
„Lucas, asta sună a ceva despre care ar trebui să discutăm.”
„Am discutat despre asta. Îți amintești? Pachetul de relocare? Restructurarea financiară?”
„Nu”, am spus cu grijă. „Nu-mi amintesc să fi vorbit despre câteva sute de mii de dolari.”
O tăcere.
A durat doar o secundă, dar am simțit schimbarea la el.
„Anne”, a spus el, acum răbdător, „am vorbit despre asta săptămâna trecută.”
„Nu, nu am făcut-o.”
„Poate că ai fost copleșit.”
Acolo era.
Schimbarea.
Blândețea transformându-se în corecție.
Memoria devine negociabilă.
„Poate”, am spus.
Comments