„Știu că e greu.” or „Știu că e greu.”
Mi-am amintit îngrijorarea din ochii lui.
Mi-am amintit că voiam să țip.
În schimb, spusesem: „Va fi mai greu când vei pleca.”
Mă sărutase pe creștetul capului.
Tandrețea gestului fusese partea cea mai crudă.
Acum, singur în cameră, mă întrebam dacă ceva din toate acestea fusese vreodată real.
Nu totul putea fi fals, nu-i așa?
Fuseseră dimineți de duminică în care făcusem clătite. Furtuni de zăpadă lângă șemineu. Noaptea în care a murit tatăl meu și Lucas m-a ținut în brațe în timp ce tremuram atât de tare încât abia puteam respira.
Și acelea au fost minciuni?
Sau mă iubise în singurul fel pe care îl știa – până când dorința de altceva a devenit mai importantă decât promisiunile pe care mi le-a făcut?
Telefonul meu a sunat din nou.
De data aceasta, identificatorul apelantului îl arăta pe Lucas.
Stomacul mi s-a strâns.
L-am lăsat să sune o dată.
De două ori.
Apoi a răspuns.
„Salut”, am spus.
„Hei, draga mea.”
Vocea lui era blândă, caldă, familiară.
Am închis ochii.
“Unde ești?”
„Încă în tranzit. O zi lungă.”
Nu e o minciună, tehnic vorbind.
Comments