Lucas, poate de șaisprezece sau șaptesprezece ani, stătea cu mâinile în buzunare, cu umerii înclinați spre partea ceilalți. Melanie, poate de șase ani, strângea la piept un iepure de pluș.
Se cunoșteau în copilărie.
Lucas nu o întâlnise pe Melanie anul trecut la o conferință.
Mințise și în privința asta.
Grace a sunat imediat.
Am răspuns, holbându-mă în continuare la fotografie.
„De unde ai luat asta?”, a întrebat ea.
„Spațiul nostru de stocare partajat în cloud.”
„De ce ar avea Lucas așa ceva?”
“Nu știu.”
„Părinții mei nu mi-au spus niciodată că ne cunoaște.”
„Aceia sunt părinții tăi din fotografie?”
„Nu.” Vocea îi tremura. „Asta e problema.”
Am așteptat.
Grace respira nesigur.
„Femeia este sora mamei mele. Mătușa mea Caroline. Bărbatul este soțul ei, Peter.”
„Și Casa Laurel?”
„Era casa lor.”
„A fost?”
„L-au vândut după anchetă.”
„Ce anchetă?”
Tăcere.
Apoi Grace a spus: „Anne, mătușa mea Caroline a dispărut în 1998.”
M-am apucat de marginea mesei.
„A dispărut de la Casa Laurel?”
“Da.”
„Și Lucas a fost acolo?”
„Nu știu. Eu aveam doar nouă ani. Melanie avea șase. Familia noastră nu a vorbit despre asta. Ni s-a spus că Caroline a plecat după o cădere nervoasă.”
„Și a făcut-o?”
Răspunsul lui Grace a fost abia mai ridicat decât o șoaptă.
„Nimeni n-a găsit-o vreodată.”
Supa de pe masă se răcise complet.
M-am uitat din nou la fotografie.
Chipul tânăr al lui Lucas.
Mânuța mică a Melaniei strângând iepurele.
Adulții de pe verandă, încremeniți într-un moment care dintr-o dată părea mai puțin o fotografie de familie și mai mult o dovadă.
„De ce ți-ar spune Melanie să mă întrebi pe mine?”, am spus.
“Nu știu.”
Dar am auzit-o în vocea lui Grace.
Îi era teamă că știa.
A sunat soneria.
Comments