M-am uitat la reflexia mea în metalul lustruit.
Fiica mea care doarme, lipită de umărul meu.
Trandafiri zdrobiți în mâna mea.
Și un gând a devenit inconfundabil de clar.
Mâine aveau să descopere exact a cui a fost scena aceasta.
# Capitolul 2: Apartamentul 904
Lupita a rămas tăcută până când liftul a ajuns la etajul nouă.
Apoi ea a vorbit.
“Îmi pare rău.”
M-am întors spre ea.
„Nu ai de ce să-ți ceri scuze.”
Și-a strâns buzele.
„Nu ar fi trebuit să fii tratat așa.”
“Nu.”
Liftul a sunat.
Am intrat într-un coridor liniștit, cu mochetă crem și aplice de alamă.
Apartamentul 904 era la capătul celălalt.
Lupita a deschis ușa, întrucât ambele mele brațe erau ocupate.
Luminile s-au aprins automat.
Totul înăuntru a fost exact așa cum era de așteptat.
O cameră de zi.
Masă de luat masa.
Două dormitoare.
Ferestre de la podea până la tavan cu vedere spre centrul orașului Chicago.
Fructe proaspete pe tejghea.
Un bilet de bun venit scris de mână de la rezervarea companiei.
BINE AȚI REVENIT, D-NA VANCE.
Am observat-o pe Lupita citind-o.
Ochii i s-au oprit.
Apoi s-a întors spre mine.
Știam ce era pe cale să întrebe.
„Doamna Vance?”
Am dus-o pe Lily spre dormitorul mai mic.
„Dă-mi un minut.”
Am așezat-o ușor jos.
A protestat când am încercat să-i scot iepurele de pluș de sub braț, așa că l-am lăsat acolo și i-am scos pantofii.
Șosetele ei aveau steluțe galbene minuscule.
Daniel adorase stelele.
În serile de iarnă, obișnuia să o înfășoare pe Lily într-o pătură, să o scoată afară și să arate spre orice lucru suficient de strălucitor pentru a străluci prin luminile orașului.
„Aia e a ta”, îi spunea el.
„Cum se numește?”
„Steaua Crinului.”
„Nu există nicio Lily Star.”
„Există acum.”
După moartea lui, ea a întrebat odată dacă tata locuiește pe Lily Star.
Îi spusesem că poate.
Uneori, părinții mint pentru că adevărul este prea copleșitor pentru un copil.
Am înfășurat-o în pătură și am rămas acolo până când respirația i s-a stabilizat.
Când m-am întors, Lupita a rămas lângă intrare.
Mi-a pus rucsacul pe un scaun.
Comments