„Am ajuns.” or „Am ajuns.”
Ea și-a ridicat capul să se uite în jur.
Tavanul holului se înălța cu trei etaje deasupra noastră, decorat cu candelabre calde și panouri de sticlă. Când eu și Daniel am aprobat renovarea cu cinci ani în urmă, Lily era o copilă mică care alerga prin apartamentul nostru în șosete.
Acum s-a uitat în jur și a șoptit: „E frumos.”
Ceva s-a încordat în mine.
“Da.”
„Putem merge să dormim?”
Patrick și-a coborât privirea.
Am dat din cap.
“Putem.”
El a înmânat două cartele cheie.
„Suita 904.”
„Mulțumesc.”
Mi-am strâns degetele în jurul lor.
Apoi Lupita a pășit înainte.
„Pot să-ți duc rucsacul?”
„Ai ajutat deja destul.”
“E în regulă.”
Am ezitat.
Mă durea umărul de la cât o cărau pe Lily.
Așa că i-am permis Lupitei să ia rucsacul.
Am traversat holul împreună.
Lângă lifturi, l-am auzit pe Patrick expirănd în spatele nostru.
El credea că ce era mai rău s-a terminat.
A crezut că a făcut o greșeală, a îndreptat-o și a scăpat de consecințe.
El s-a înșelat.
Pentru că, chiar înainte să se închidă ușile liftului, m-am uitat înapoi la recepție.
Și l-a văzut pe Karl aplecându-se spre el.
A vorbit încet.
Dar nu suficient de încet.
„Unor oameni pur și simplu le place să facă scene.”
Ușile s-au închis glisând.
Lupita a pălit.
Comments