Dosarul albastru cu documente juridice dispăruse.
Mi-am amintit imediat. Documentele succesorale ale tatălui meu. Copii ale documentelor de la trust. Documente care arătau că moștenirea fusese a mea înainte de căsătorie.
Mi s-a strâns gâtul.
„A luat dosarul”, am spus eu.
Grace a inspirat la celălalt capăt al firului.
„Atunci e mai avansat decât credeam.”
“Ce înseamnă asta?”
„Înseamnă că nu plănuiește doar să te părăsească. S-ar putea să plănuiască să susțină că banii erau bunuri conjugale.”
M-am lăsat pe spate pe călcâie.
„Asta n-o să funcționeze”, am spus, deși nu eram sigur.
„Poate că nu. Dar ar putea întârzia lucrurile. Îngheța lucrurile. Te-ar putea presa.”
M-am gândit la Lucas la clasa întâi, poate sorbind vin, poate trimițându-mi un mesaj tandr de la zece mii de metri.
M-am gândit la el luând dosarul acela din seif cu mâinile care odinioară le ținuseră pe ale mele în sălile de așteptare ale spitalelor, pe balcoanele hotelurilor și în bucătăriile liniștite.
O durere ciudată m-a cuprins atunci, diferită de furie.
Nu a fost durere pentru că l-a pierdut.
A fost durere pentru că mi-am dat seama că nu-l cunoșteam pe cel care locuia lângă mine.
„Anne?” a spus Grace.
“Sunt aici.”
„Ai nevoie de un avocat înainte să te atingi de bani.”
Am râs în șoaptă. „Sună suspect de rezonabil pentru un străin care tocmai a recunoscut că-mi supraveghează casa.”
„Știu cum sună asta.”
Comments