“Da.”
Sinceritatea a fost atât de directă încât m-a redus la tăcere.
“De ce?”
„Pentru că trebuia să mă asigur că Lucas chiar pleacă.”
Ceva rece mi-a mișcat pieptul.
„A plecat”, am spus. „S-a urcat în avion.”
„Spre San Diego”, a răspuns ea.
Am închis ochii.
Nu Zürich.
Nici măcar Palm Springs direct.
San Diego.
„Avea o legătură”, a continuat ea. „O mașină privată rezervată de acolo. Palm Springs până seara.”
Am strâns și mai tare telefonul. „De unde știi asta?”
„Pentru că urmăresc aranjamentele lui de șase săptămâni.”
Camera părea brusc mai mică.
M-am uitat din nou la laptop. Ecranul băncii se întunecase. Butonul de confirmare era încă acolo, așteptând ca o capcană.
„Grace”, am spus încet, „ai cam zece secunde să-mi explici de ce n-ar trebui să sun la poliție.”
„Probabil ar trebui”, a spus ea. „În cele din urmă.”
“În cele din urmă?”
„Nu înainte să te uiți în seif.”
Privirile mi s-au îndreptat spre hol.
Aveam un seif în spatele dulapului cu haine. Ignifug, greu, prins în șuruburi în podea. Lucas ținea acolo pașapoarte, documente de asigurare, acte de proprietate, certificate de naștere. Nu-l deschisesem de luni de zile.
„Ce este în seiful meu?”
„Asta depinde de ce a înlăturat.”
Am înghițit în sec.
“Îndepărtat?”
„Lucas a fost la tine acasă ieri după-amiază cât timp tu erai la dentist.”
N-am spus nimic.
Fusesem la dentist la ora două. Lucas îmi spusese că era la cabinet și punea la punct niște lucruri neterminate înainte de așa-zisul său transfer internațional.
„A plecat cu un dosar”, a spus Grace. „Albastru. Mărime legală.”
“De unde ştiţi?”
Comments