Acum, dintr-o dată, nimic nu mai părea simplu.
Mi-a sunat telefonul.
Număr necunoscut.
L-am lăsat să sune de două ori, privind ecranul ca și cum ar fi putut dezvălui fața apelantului dacă l-aș fi privit suficient de atent.
La al treilea apel, am răspuns.
Pentru o clipă, nimeni nu a vorbit.
Apoi, o voce de femeie a spus: „Anne?”
Era liniște. Atentă. Nici tânără, nici bătrână. Poate de vârsta mea. Poate puțin mai în vârstă.
„Da”, am spus.
„Nu mă cunoști.”
„E evident.”
„Știu că e înfricoșător.”
Mi-a scăpat un râs, tăios și lipsit de umor. „Mi-ai trimis prin SMS o fotografie cu casa mea și mi-ai spus să nu mă ating de propriii mei bani. Înfricoșător e un cuvânt pentru asta.”
“Îmi pare rău.”
“Cine eşti tu?”
O pauză.
„Numele meu este Grace.”
Numele nu-mi spunea nimic.
„De unde îl cunoști pe Lucas?”
„Nu. Nu chiar.”
„Ăsta nu e un răspuns.”
„Nu”, a recunoscut ea. „Nu este.”
M-am ridicat din nou, incapabil să stau locului. Mi-am îndreptat privirea spre fereastra biroului. Draperiile erau deschise. Oricine era afară mă putea vedea stând acolo, cu telefonul lipit de ureche și laptopul strălucind pe birou.
M-am dus și am tras draperiile la capăt.
Grace a auzit inelele alunecând pe tijă.
— Bine, spuse ea încet.
M-a furnicat pielea. „Mă privești chiar acum?”
“Nu.”
„Mă urmăreai în dimineața asta?”
Comments