Când m-a văzut, un zâmbet slab i-a apărut pe fața slabă.
— Știam că vei veni, spuse el slab.
Mi s-a crăpat inima.
„Te întorci mereu.”
Asta a durut.
Pentru că nu făcusem.
Nu când s-a îmbolnăvit prima dată.
Nu când doctorii au spus că leucemia era agresivă.
Nu când ne-au spus că nu avem timp de pierdut.
Doar cu titlu de ilustrare,
m-am îndreptat încet spre pat și i-am luat mâna cu grijă, de teamă să nu-l rănesc.
Degetele lui se simțeau atât de mici în ale mele.
„Sunt aici acum”, am spus încet. „Nu plec nicăieri.”
Comments