Dar în momentul în care am pășit în casă, mi s-a făcut un nod în stomac.
Pereții camerei de zi erau acoperiți cu desene.
Zeci dintre ei.
Poate sute.
Schițe dezordonate și neuniforme, lipite cu bucăți de bandă adezivă albă. Urmele de creioane colorate se întindeau pe hârtie ca niște furtuni de culoare.
Figurine stick cu capete gigantice.
Un bărbat înalt.
Un băiat mai mic.
Și lângă ele, o femeie cu părul lung.
Deasupra fiecărui desen, scris cu litere tremurânde, era același cuvânt.
„Mamă.”
Mi s-a strâns gâtul.
M-am apropiat, observând cum desenele se schimbau ușor de la unul la altul. În unele, băiatul ținea mâna femeii. În altele, stăteau în fața unei case. Unul înfățișa cele trei siluete sub un soare galben imens.
Toate etichetate în același fel.
Mamă.
Nici măcar nu l-am observat pe soțul meu stând în spatele meu.
— Te-ai întors, spuse el încet.
M-am întors spre el. Părea epuizat – cu ochii goi, umerii lăsați în jos, ca și cum n-ar fi dormit de zile întregi.
„Ce… ce-i cu toate astea?”, am șoptit.
Nu a răspuns imediat.
În schimb, m-a condus pe hol până la micul dormitor de la capăt.
Pașii mi-au încetinit când am văzut patul de spital aranjat înăuntru.
Mașinile bâzâiau încet. Tuburile șerpuiau pe pături.
Și iată-l.
Fiul meu vitreg.
Atât de palid.
Mult mai subțire decât înainte.
Lângă pat se afla un recipient de plastic plin cu steluțe mici de hârtie împăturite.
Soțul meu a luat unul și mi l-a pus în mână.
„Face unul de fiecare dată când durerea se întărește”, a spus el.
M-am uitat în jos la steaua fragilă, împăturită cu grijă din hârtie albastru strălucitor.
„Crede că dacă face o mie”, a continuat soțul meu încet, „vei spune
Cuvintele m-au lovit ca un pumn în piept.
Am simțit cum mi se strânge gâtul când m-am uitat înapoi spre pat.
A deschis ochii când mi-a auzit vocea.
Comments