La trei ani după divorțul nostru, mi-am văzut fosta soție pe fundalul unei fotografii făcute în timpul unui târg de carte de pe malul râului. Claire stătea lângă o masă cu carnețele lucrate manual și râdea de ceva ce nu se vedea în fotografie. Timp de ani de zile, mi-am imaginat că ultima noastră conversație, plină de amărăciune, a fost sfârșitul poveștii ei. Între timp, în fotografie, arăta de parcă începuse un capitol complet nou al vieții sale.
L-am întrebat pe prietenul nostru comun, Owen, dacă mai ține legătura cu ea. Nu a răspuns imediat. În schimb, m-a întrebat de ce vreau să știu. A fost o întrebare rezonabilă, deși nu mi-a plăcut cât de greu mi-a fost să răspund la ea. Curiozitatea părea un motiv prea banal. Regretul venea cu siguranță prea târziu.
— Aș vrea să-mi cer scuze — am spus.
Owen s-a uitat la mine o clipă.
— În cazul acesta, pot să o întreb dacă ar vrea să se întâlnească cu tine.
Nu avea de gând să-mi dea adresa ei, iar eu nu am insistat. Două seri mai târziu, am primit un e-mail de la Claire. A fost de acord să se întâlnească cu mine sâmbătă, pe malul râului, pentru o jumătate de oră. La sfârșitul mesajului, a adăugat o propoziție pe care am citit-o de patru ori:
„Sunt două persoane în viața mea pe care ar trebui să le cunoști”.
Am venit mai devreme și m-am așezat pe o bancă sub copacii cu frunze galbene. Pregătisem o lungă explicație despre tot ce am făcut în ultimii trei ani. Deodată, mi s-a părut că nu este deloc ceea ce ar fi trebuit să aduc
Comments