Nu am avut niciun răspuns.
Rachel, cea mai mare dintre fiicele noastre, avea șaisprezece ani. M-a găsit stând pe podeaua bucătăriei.
„Tată, o să fim bine?”
“Absolut.”
„Nu pari sigur.”
„Atunci voi continua să o spun până o voi face.”
Am început să repar mobilă în fiecare dimineață, să umplu rafturile supermarketurilor noaptea și să livrez comenzi în weekenduri.
Rachel pregătea micul dejun, Nathan ajuta la teme, iar ceilalți copii o îngrijeau pe Sophie.
Într-o seară, Sophie a întrebat: „A plecat mama pentru că am plâns prea mult?”
„Nimic din ce ai făcut n-a făcut-o să plece, draga mea.”
„Chiar și când eram obraznic?”
„Mai ales atunci.”
„A întrebat mama de noi?”, a întrebat Rachel.
„Uneori. Îi trimit poze.”
„Răspunde vreodată?”
“Nu mai.”
„De ce nu-i spui ce crezi?”
„Pentru că ai fost deja destul rănit.”
„Tată, trebuie să mergi mai departe. Găsește-ți o prietenă. Și tu meriți să fii fericit.”
„Cu șapte copii? Ar trebui să pun un semn de avertizare.”
„Tată!”, a râs Rachel.
„Glumesc, draga mea. Sunt fericit chiar aici, cu tine.”
Am încercat să mă întâlnesc cu cineva ocazional, dar majoritatea femeilor și-au pierdut interesul după ce au aflat că am șapte copii.
Nu m-am mai căsătorit niciodată.
În schimb, m-am concentrat pe câștigarea existenței, în timp ce copiii contribuiau cum puteau.
„Tată, o să-ți fotografiez mobila”, a propus Rachel.
„Și îți voi construi un site web”, a adăugat Nathan.
„Asta va aduce clienți?”
„Numai dacă scaunele tale nu mai arată bântuite.”
Eforturile lor au funcționat și, în cele din urmă, mi-am înființat propriul atelier de restaurare.
Am creat cadouri lucrate manual pentru fiecare zi de naștere. Când Sophie a împlinit doisprezece ani, am restaurat un birou antic din lemn pe care îl admira de luni de zile.
„Încă îți faci griji că nu-i va plăcea?”, a întrebat Rachel.
Comments