Timp de câteva minute, am stat singur în suita liniștită.
Chicago sclipea dincolo de ferestre.
Traficul curgea mai jos în șiruri de lumini roșii și albe.
Telefonul meu afișa paisprezece mesaje necitite.
Cea mai preocupată muncă.
Una era de la mama, întrebând dacă aterizasem în siguranță.
Un altul a venit de la directorul meu de operațiuni, David Mercer.
Sper că vizita la Regent va decurge fără probleme. Directorul general crede că ajungi duminică, așa că fereastra ta anonimă este intactă.
Am studiat mesajul lui.
Directorul general, Robert Haines, nu mă aștepta decât peste două zile.
Compania îmi rezervase suita prin intermediul blocului de rezervări executive fără a informa hotelul despre sosirea mea devreme.
Asta explica confuzia cu rezervarea.
Nu le justifica comportamentul.
Am răspuns.
Am sosit. Nu contactați proprietatea. Vă sun mâine.
Atunci lasă telefonul jos.
Ar fi trebuit să mă duc la culcare.
În schimb, am schimbat-o pe Lily în pijamale fără să o trezesc complet, am făcut un duș și m-am așezat lângă trandafiri ținând în mână un blocnotes de hotel.
Am scris trei nume.
Patrick.
Karl.
Lupita.
Sub conducerea lui Patrick:
Nu s-a putut verifica rezervarea.
Incapacitate presupusă de plată.
Motel bugetar recomandat.
Cerere de la manager respinsă.
Sistem învinovățit.
Sub Karl:
Oaspete batjocorit.
A susținut presupunerile lui Patrick.
A concediat-o pe Lupita.
Oaspete insultat după rezoluție.
Sub Lupita:
Am observat suferință.
Ajutat fără autoritate.
A înțeles procedurile de rezervare.
A pledat pentru oaspete.
A acționat fără să-și cunoască identitatea.
Apoi am făcut o pauză.
Nu mi-a plăcut să fac aceste liste.
Nu pentru că n-ar fi fost utile.
Dar pentru că oamenii erau mai complecși decât niște notițe scurte.
Patrick ar putea avea un părinte bolnav.
Karl ar putea experimenta o presiune enormă.
Comments