Daniel stătea în spatele ei.
Și privirea din ochii lui — nu o mai văzusem niciodată.
Dezamăgire. Rănire. Confuzie.
„Ce se întâmplă?”, am șoptit.
Daniel a vorbit primul.
„N-a venit aici să-ți strice viața.”
Mi s-a strâns gâtul.
„A venit să-l salveze.”
S-a dat ușor la o parte.
„E o celulă stem compatibilă cu Lily.”
Mi-au cedat genunchii.
Crin.
Dulcea și fragila noastră Lily, care fusese pe lista de transplant de luni de zile. Copilul a cărui boală ne consumase viețile. Vizitele târzii la spital în noapte. Așteptarea nesfârșită a unui miracol care părea să nu se întâmple niciodată.
Fiica mea — bebelușul pe care îl lăsasem în urmă — văzuse online cererea noastră publică de donații. Recunoscuse numele. Făcuse calculele. Ne-a găsit.
Și în loc de furie…
Ea s-a oferit.
„E sora mea”, a spus ea încet, ridicându-se în picioare. Vocea îi era calmă. „N-aveam de gând să o las niciodată așa.”
Nu puteam respira.
Comments